Scrisori din camera păpușii

15 ani au trebuit să treacă pentru a învăța cum se piaptănă părul creț. Să nu credeți că eram o nepieptănată, ba dimpotrivă: perie, pieptăn, toate treceau prin părul meu de câteva ori pe zi. Dacă atunci când aveam părul scurt lucrurile erau cât de cât sub control, electrizarea firelor a început imediat cum a crescut. Fiecare trecere a periei prin păr trebuia domolită cu o mână de apă. Și tot degeaba, întrucât podoaba capilară se transformase într-un păr zburlit ca de păpușoi. Cu ce greșeam?

Aveam deja buletin când mi s-a spus la un coafor:

Draga mea, dar tu cu părul ăsta nu trebuie să te piepteni. Oricum nu așa de des. Ține minte: doar înainte de baie, iar apoi când încă ai firele umede, trece-ți prin păr o mână cu ulei de măsline.

Un sfat mai absurd ca acesta nici că mai auzisem, când primul lucru pe care îl făceam dimineața după spălat pe față, dinți și ochi era pieptănatul. Dacă pentru nepieptănat aveam încă rețineri, uleiul de măsline deja stătea mai mult prin baie decât în bucătărie. Înainte sau după baie, am presupus că trebuie să aibă același efect. Pe zi ce trecea sticla de ulei se golea puțin câte puțin. Prima mână de ulei părea să dea rezultate. Firele erau mai domolite. Oare e nevoie de încă una? Și poate puțin la rădacini. Ei bine, nu! Uleiul tot ulei rămâne, fie el și în contact cu părul. Nu numai că nu mai aveam părul zburlit, dar era chiar aproape drept și arăta ca o perucă.

Renunțat-am la-cel truc după ce de 4 ori în 7 zile m-am spălat pe cap. Uleiul și-a redobândit poziția pe rafturile din bucătărie, iar eu am aplicat primul truc acompaniat de produsele pentru fire rebele.

Lasă mamaie, că am auzit eu ce trebuie să faci: tocăm pătrunjel, punem lămâie și îți întinzi pe față în fiecare seară. Ai să vezi ce repede vor dispărea. 

Zis și făcut! Tare mirată a fost mama când am cerut să cumpere cât mai multe legături de fel și fel de verdețuri. Uneori îmi frigea fața, deseori mă ustura. Pasta verde - maronie se întindea uniform, iar eu arătam ca o fată verde cu fața pădure. După ce mă spălam pe față, mă arătam bunicii zicând Mămăiță, uite, uite, nu-i așa că aici au mai dispărut? Eram încurajată mereu, dar pistruii mei nu se lăsau cu una, cu două.  Ba chiar nu s-au lăsat deloc pe mâna mea. Tot după capul lor funcționau. Primăvara erau primii care anunțau sosirea soarelui, iar o dată cu frigul parcă intrau la hibernat unul câte unul.

Dar azi, dragi pistrui, țin să vă anunț că frigul a sosit, vine iarna. Să ne vedem cu bine pe o vreme însorită!

Iar acum, gândiți-vă puțin la sprâncene. Ce vă vine în cap? Poate o pensetă, o formă perfectă, un salon sau un contur greșit. Poate că ne gândim că atunci când vine vorba de pensat și corectarea sprâncenelor, cea mai eficientă soluție este să te lași pe mâna unui specialist...sau în cazul meu pentru a-ți trasa drumul spre acel specialist, lasă-te mai întâi pe mâinile bunicuței si foarfecei minune. Dacă ți se mai și spune că nu ești primul client și că ea toată viața s-a pensat singură, nu ai nimic de obiectat în fața anilor de experiență pe care îi deține.

Așa că hai mamaiță, fă-mă frumoasă! 

Forma pe care mi-o doream: oricum numai să nu observe mama. Ustensile: o pensetă rătăcită prin sertarele din baie, o foarfecă, două mâini dibace, o nepoată emoționată și o bunică binevoitoare. Am pus capul în poalele bunicii și cu fiecare fir smuls, lacrimile îmi curgeau până-n barbă. Momentul de respiro a fost când a intrat foarfeca în acțiune. Doar că atunci firele mele se împuținau vizibil. Vai de sprâncenele tale, a fost reacția mamei. Iar dorința mea de a trece neobservată s-a dus cât colo. Distanța dintre sprâncene, una mai lungă, alta mai subțire și zâmbetul meu de proaspăt pensată... toate m-au dat de gol.

A doua zi, aceleași lacrimi îmi curgeau, doar că de pe scaunul unui salon, iar uleiul de ricin a fost de mare ajutor.

Lecuitu-m-am de trucuri băbești

Tata-mi spunea cândva: "engleza trebuie învățată bine, bine. Poți să uiți româna, dar învață cât mai multe limbi străine."

Tare frică îmi era de limba asta. Jocurile, cântecelele și exercițiile de la grădiniță erau simple și toată lumea avea buline roșii. În generală s-au mai complicat puțin, iar când am început și meditațiile, deja mă duceam cu inima strânsă la Miss Nina.

Îmi frig obrajii și acum când aud cuvântul girlfriend, pe care în clasa aIV-a l-am folosit pentru a povesti despre prietena mea Ana și vacanța noastră la bunici. Friend mi s-a parut prea simplu, fată/ băiat, tot prieten îi spune. Vacanța mi-am petrecut-o cu prietena mea și asta vroiam să reiasă din scrisoarea citită în fața clasei, la sfârșitul căreia mi s-a explicat că eu nu pot avea o girlfriend, ci doar băieții. Știm cu toții cum stau lucrurile acum, dar rămân la părerea că I'm out with a friend, e o scuză bună pentru a nu specifica de e fată sau băiat.

"Ca să practici o limbă străină, trebuie să fii turist." Ei bine, pentru mine prima ieșire din țară a fost la bulgari. Eu ceva engleză deja speak-uiam, așa că am fost delegată să vorbesc numai eu: comenzi la restaurante, cazare la hotel, indicații pe stradă. Atunci am suferit prima lovitură. La 9 ani, am realizat că nu mă descurcam, nimeni nu mă înțelegea, întrebam în engleză și mi se răspundea în română. Engleza mea nu s-a putut practica în Bulgaria.
Tot din seria "exersăm engleza, dar nu la noi acasă", se numără și episodul din Franța. O săptămână la Paris, ar însemna n oportunități de a conversa în limba lui Shakespeare sau in cazul meu, a pune mâna pe carte și a învăța franceza. Dacă atunci când ești pe stradă, iar în jurul tău se strigă Bonne année și tu înțelegi banane, e un semn clar că nu știi nimic en français. Iar engleza nu te va ajuta cu siguranță.

Salvarea mea de la fiascoul multilingvistic a început prin clasa aV-a când mergeam deja la Clubul Elevilor și mă pregăteam pentru un prim examen. Grupa era formată din elevi de toate vârstele. Și așa am ajuns la 10 ani să mi se explice ce înseamnă Past Present Continuos, deși eu abia înțelegeam în limba română noțiunea de mai multe timpuri verbale. Așa se face că la examen nu am mai ajuns, însa sunt fericită și în ziua de azi că am cunscut-o pe Melissa, tânăra noastră profesoară.

Melissa era the American girl. Nu avea mai mult de 24 de ani, dar sunt convinsă că daca am fi putut să vorbim românește cu ea, ne-am fi adresat cu "dumneavoastră". Vorbea atât de încet, încât în primele câteva minute nu se auzea deloc, ca mai apoi toată lumea să fie hipnotizată. Nu știu alții la ce se gândeau sau la ce se uitau, însă eu eram uimită de stilul vestimentar al Melissei. Pentru prima dată vedeam un tricou colorat pus peste o bluză cu mânecă lungă, fuste trei sferturi peste blugi, rochii ca niște saci și piercing-ul din sprânceană pe care uneori îl mai uita. O bănuiesc și de cel puțin un tatuaj, undeva pe spate. Toate i se potriveau noii noastre profesoare, iar engleza devenise brusc ușoară, când o auzeam în cuvintele Melissei. Când ne-a rugat să scriem câte o scrisoare pe care o va trimite la o școală din America, atunci ne-a cucerit pe toți. Ne-a povestit de "prietenie prin corespondență", ne-a adus scrisori adevărate, scrise de mână și ne-a promis că nu va trebui să le citim în fața clasei. Perfect!

Sursă

Ne-a înmânat o coală A4 și ne-a spus să scriem ce vrem. Începutul era "My dear pen pal" urmat de gândurile fiecăruia. M-am prezentat așa cum învățasem că trebuie să fac, am vorbit despre pian, despre un papagal și abia, abia am umplut o pagină scrisă strâmb, dar pe care la sfârșit am desenat un fluturaș.

Zece zile mai târziu, Melissa intra în clasă cu un teanc de scrisori în brațe. Ce emoții am avut când am văzut un plic bleu cu numele meu pe el. "Dear Irina, my name is Walter..." și așa a început un an și jumătate de conversații prin corespondență. Când Walter a intrat la liceu, m-a rugat să-i trimit adresa mea de e-mail și atunci a fost prima dată cand mi-am creat un ID. Și nu știu cum se face că spaniola tot cu el am exersat-o. Cu un tată din Peru și o mamă americancă, Walter mă făcea să am lângă mine două dicționare atunci când îi scriam. Am terminat liceul, s-a sfârșit și facultatea și noi încă ne mai scriem. Nu mai e la fel ca-n perioada scrisorilor, când aveam emoții la timpul verbelor sau la ordinea cuvintelor în propoziție și nici nu mă mai amuz la scrisul lui stângaci și lăbărțat. Cred ca îi voi cere din nou adresa poștală.

Acum ne avem bine. O tratez cu respect și jovialitate uneori, iar Engleza la rândul ei îmi răspunde mereu cu bună dispoziție. Și să-mi mai spună cineva că frica nu funcționează...

English, please be good to me

Toate au fost la timpul lor ceva minunat 
Anii au trecut în zbor, dar nimeni nu le-a uitat...


Nopțile erau minunate și lungi. Pentru copilul de 2 ani ora 23:00 nu era nimic neobișnuit. Iar muzica și dansul nu aveau cum să lipsească. Vinilurile se schimbau unul după altul, tocurile mamei scârțâiau în piciorușele fetiței, tatăl își ațâța copila să danseze breakdance (dans smucit ce se finaliza printr-o tăvălire dintr-un capăt în alt capăt al covorului), iar prietenul cameraman lipsea din sufrageria familiei sale și surprindea cele mai frumoase momente, dar într-o altă familie.

Dacă sufrageria era considerată sală de dans, ei bine balconul era cu totul și cu totul special. Și asta nu numai pentru că marea se vedea din orice colțișor, pereții erau albi albi, iar lumina se reflecta oriunde te-ai fi uitat. Ci pentru că era o oază culturală și artistică: de pe un pervaz, din casetofonul mare și negru se auzea Pasărea Colibri, Alifantis îi spunea unei fetițe că a venit, a venit toamna, Holograful nu mai era nici o enigmă, iar cea mai frumoasă zi a lui Andrieș nu era doar a lui, ci și a noastră. Butonam în neștire casetofonul, schimbam casetele cu ochii închiși și fredonam tatălui versurile așa cum le înțelegeam, pentru ca el să le poată scrie. Așa am învățat să citesc. De pe foile A4 scrise caligrafic. Aș recunoaște dintr-o mie scrisul tatălui: litere mici, înghesuite, dar niciodată strâmbe. Când amorțeam la fereastra mea, era semnalul că leagănul trebuia să mă ia în primire. Era un legănel de lemn care atârna din tavanul balconului și mă învârtea, mă amețea, dar somnul tot nu mă lua.

Sute de binocluri nu aveam, dar aveam unul, ba chiar și o lunetă. Două cuie bătute în perete le susțineau cu mândrie. Îmi era greu să ajung la ele, dar scăunelul de plastic îmi venea mereu în ajutor. Până când l-am decorat cu o gaură, făcută manual. Nu cu mâna, ci cu picioarele. Însă între timp mai crescusem, așa că puteam sări și apuca direct luneta sau binoclul. Niciodată nu știam după ce să ma uit când priveam prin lentile. Vara verificam câți oameni sunt în apă, număram și îmi dădeam seama cât de caldă este apa. Uneori îmi căutam prietenii la locul de joacă sau pur și simplu mă minunam de cât de aproape păreau unele locuri. Pentru ai mei binoclul era ustensila de nădejde. Fie că eram la plajă în golfuleț, costumul de baie portocaliu putea fi observat cu ușurință de la etajul 4. Chiar dacă stăteam cu papușile pe faleză sau înconjurată de cațeii din cazemată. Dar mai grav era când eram prinsă ridicând mâna la un alt copil și de cele mai multe ori se întâmpla să fie băiat. Multe ar putea povesti acel binoclu.

Tot în apartamentul 18 mai găzduia și un pian, fără coadă, dar cu personalitate: i-a fost schimbată înfățișarea de multe ori de-alungul anilor, însă și-a păstrat mereu sunetul deși loviturile mele din copilărie nu prea l-au bucurat. Cu toate astea, seară de seară stăteam cocoțată pe el și cântam. Acompaniament asigurat de artista Mama, audiența directă: mândrul Tata, iar audiența potențială: vecinii. Cu timpul rolurile s-au mai inversat, doar Tatăl a rămas mândru în continuare.

De bucătărie nu m-am simțit atașată. Nu știu dacă ruptura s-a produs între ascunsul mâncării sub frigider dimineața înainte de grădiniță și zilele de curățenie când trebuia scos tot de prin sertare și pus hârtie sau între mesele interminabile și chinuitoare care se finalizau în lacrimi și ziua în care cartofii prăjiți nu au mai fost serviți deloc, niciodată. Undeva pe acolo cu siguranță. Doar ceaunul negru de floricele îmi trezește scântei în ochi și amintirea unei mămăligi ce mi-a fript buza.

Îmi mai aduc aminte de chiuvetă și oglinzile din băi. Martorii celor mai dureroase momente. Acolo deveneam știrbă. Fără povești cu zâne, fără cadouri găsite dimineața pe pernă, ci doar cu un dinte în mână ce urma să fie aruncat pe acoperișul casei bunicii.

Și acum mă întreb: Mai știu, cea mai frumoasă zi? Nu din Piața Romană nr. 9, ci din Apartamentul 18, etajul 4.

Apartamentul 18, etajul 4

(prima parte)

Vă mulțumesc pentru faptul că nu sunteți atât de vizibile, dar cu toate acestea faceți parte din mine, iar când vreau să mă laud spunând că am avut parte de cascadorii în copilărie, pot demonstra cu ușurință.

Toate talentele mele de mare sportivă au fost epuizate în copilărie. Vecinii nu aveau loc să-și întindă covoarele pe bara din spatele blocului, întrucât exersam zi de zi și participam la toate competițiile de tumbe. Inventam jocuri, căram cărămizi de BCA, ne cățăram pe ele, apoi săream pe câte o bară și apoi pe alta. Amețeam după 5 tumbe pe față și 4 pe spate, dintre care 2 erau cu mâinile încrucișate. Zilnic se inventau tumbe noi și ne antrenam ca și cum a doua zi erau olimpiadele din Faleza Nord. Acasă nu mă puteam lăuda cu reușitele mele, nici nu mă văitam dacă aveam prea multe cucuie sau julituri în genunchi. Știam ce avea să spună mama și nu vroiam să o supăr, dar nici nu puteam să renunț. Urmau întrecerile între fete și băieți.

Perechile s-au stabilit, startul cu cretă s-a trasat, iar bucăți de BCA au fost adunate pentru a-i ajuta pe cei mai scunzi să ajungă la bară. Singurul lucru care lipsea era pudra de talc și pentru a ne albi palmele răzuiam cretă pe asfalt, iar apoi ne mânjeam mâinile.

Portocală, lămâie, portocală, lămâie... s-a decis: fetele încep primele.

Salt pe bară, tumbă sus, tumbă jos, mâini încrucișate, pe spate, săritură jos. Punctul a fost luat. Cel care urma trebuia să facă aceleași mișcări. Baiatul mic și slăbuț s-a apropiat de linia de start. S-a ghemuit și s-a ridicat sărind direct pe bară. Nici nu s-a mai urcat pe bolovani. Egal!

Mi-am prăfuit mâinile, mi-am aranjat pietrele și am sărit. Am atins bara de sus doar cu mâna dreaptă, iar apoi m-am prăbușit pe asfalt. Cotul și bărbia mi s-au hârjâit de cimentul negru. M-am ridicat și am țipat la nefericitul care sărise înaintea mea. El nu știa că de fapt vina era a lui: "ai mâinile transpirate, ai udat bara și am alunecat!", repetam întruna.

Mi-a fost frica sa mă duc în casă așa că m-am retras la vecina din față, sperând să-mi repare cineva mâna. Mama nu mă putea vedea așa. Nu mă durea, ba chiar nu o simțeam deloc. Când ora de stat afara trecuse deja, mama vecina m-a luat de mâna funcțională și m-a dus acasă.

"Nu mă doare nimic! O să ma fac bine repede!", iar atunci mama m-a rugat să ridic brațele. Însă oricât de tare am strâns din dinți și m-am rugat să pot ridica ambele brațe, în gât mi s-a pus un nod, iar mâna stângă mi se bălăngănea din cot. Nu voi uita niciodată privirea ațintită a mamei.

În jumătate de oră eram la urgență. Plângeam de frică, de spital, de doctor, de mama și pentru că nu îmi mai simțeam o mână. Aveam 8 ani, cântam la pian, urma să plec la tata pe vapor...ce mai puteam să fac?

Doamna doctor mă pipăia: mâini, cap, coate. Nu mai știam unde și ce mă doare. M-au pus în fața unui televizor și m-au rugat să nu mișc brațul, de parcă îl mai puteam mișca. Mamei i-a fost înmânată o poză, o amintire cum o numea doctorul și curând am părăsit spitalul cu o mână în ghips, un cot pansat, o julitură în barbă și o mamă care încă nu-și certase copilul.

În fața blocului am fost prezentată ca un exemplu din categoria "ce pățești când te joci la bara de bătut covoare și mai ales când nu asculți de părinți". Zilele următoare, alți doi dintre "concurenți" și-au sucit brațele și mi s-au alăturat în chinul unei luni întregi de vară. Prima săptămână a fost un coșmar, cei mari îmi povesteau cum unii doctori au rupt din nou oasele unui băiat, întrucât ghipsul nu era pus bine. Sunetele oaselor mele mă urmăreau peste tot, visam cum doi doctori trag de mâna mea pentru a o rupe și o rugam pe mama sa mă ducă din nou la spital pentru a mai face o poză.

Bilanțul competiției:
O lună de zile de dormit pe spate, prea multe ore de pian pierdute, un tată surprins pe vapor de o fetiță în rochiță și cu un ghips din umăr, două fotografii cu un os rupt și o mână refăcută.

Morala fetiței de atunci:
- Niciodată să nu sari după un baiat căruia îi transpiră mâna. Orice ar fi el este vinovatul!
- Dacă tot îți rupi o mână, măcar să fie dreapta să ai o scuză la școală.
- Tații râd și povestesc cum și-au spart capul, cum săreau din vagoane, iar mamele te ceartă, însă bunicii îți povestesc și pățaniile lor.

Învățămintele celor 15 ani de după:
- Mama chiar știe tot.
- După atăția ani încă mai pot face tumba pe spate. Poate reușim să terminăm și competiția aceea.

Dragele mele semne de bună purtare și perseverență,

Ce fetiță nu-și dorește părul lung? Ba de ceva timp cârlionții atârnă și în capul băieților.
Copila din scrisoarea aceasta era creață, foarte creață, atât de creață de nu-și lăsa nici mama să o pieptene pentru că o trăgea de păr. Soluția găsită: fata tunsă scurt scurt.
Buclele erau adunate într-un făraș în frizeria de la parterul unui bloc, lacrimile copilei se strângeau în barbă și "nu mai sunt o fetiță" se auzea printre sughițuri. Ei bine atunci s-a declanșat dorința de a simți un păr lung curgând pe spate, lăsând capul cât mai mult in jos pentru a demonstra cât de mult a crescut. Păpușile nu făceau decât să întețească suferința, iar clamele și fundițele păreau mult mai frumoase.

Rezolvare: Dă buzna în șifonierul mamei, ia primul lucru care îi intră pe cap și îl adaptează în funcție de cerințele serii. Habar nu aveam câte coafuri se pot face cu o jupă bej dintr-un material atât de fin, că abia stăteau clamele prinse in el. Însă era perfect, îi stătea pe cap atunci când dansa, putea fi prinsă în coc, atârna pe spate, era lungă, dar nu acoperea cerceii.

Nu știu ce s-a întâmplat cu părul copilăriei mele, nici nu-mi mai aduc aminte exact când ne-am despărțit. Cert este că de atunci părul lung a fost prietenul meu bun și greu mă mai decid să-l tund.

Cred că mi-e teamă  că nu o sa mai găsesc un furou bej în dulapul mamei....

Jupoane pentru păr lung

Îți mai aduci aminte de pantofii albaștri cu toc? Decupați și cu o fundiță. Erau preferații mamei, cumpărați de bunica și tare își dorea să îi mai poată purta. Însă erau și preferații tăi...nu erau alți pantofi cărora să le faci tocurile să scâlcie atât de tare, nici o altă pereche nu lăsa urmele atât de adânci în covor și nici decum nu te încântau unii negri sau albi, iar bejul era prea pal. Cel mai încântat era tatăl! Își mânca din priviri fetița și râdea când își zărea soția rozându-și buzele la fiecare smucitură a tocului.

Pentru voi, dragi pantofi albaștri, pentru nopțile în care dansam  ore întregi pâna la epuizare, promit să ajung din nou la acea perioadă de glorie a tocurilor și să mai pun balerinii prin cutii.

Poate că imi trebuie o pereche de pantofi albaștri...

Pantofi de inimă albastră

Stăteam seara cu mama, eu la birou, cu spatele drept, concentrată să nu depășesc liniile de pe foi, iar mama în pat. Îi scriam "lui tata la vapor". Eu abia terminam o pagină de caiet mic, cu un scris lăbărțat și litere cât casa, iar mama umplea colile A4 una după alta.

Îmi plăcea să scriu acele scrisori, deși aveam cele mai mari emoții și de fiecare dată pătam hartia, apăsam prea tare cu stiloul, începeam să plâng de dor și mânjeam tot. Apoi o luam de la capăt... scrisoarea pentru tata trebuia să aibă cel mai frumos scris și să fie impecabilă.
Ei dar cel mai mult îmi plăcea să primesc scrisori, vederi, faxuri sau mesaje telegrafice de la tata. Scrisorile erau lungi, foarte lungi cu un scris mic, ordonat, drept si descifrabil. Scria mult, pagini întregi, povești de pe vapor, despre cărțile pe care le citește, ne spunea ce să facem noi acasă, raspundea la ale noastre și abia le aștepta pe următoarele.

Toate aceste pagini scrise, teancuri de plicuri cu timbre vechi și coli îngălbenite sunt strânse într-un cufăraș din camera păpușii. Le voi răsfoi pagină cu pagină și rememora rând cu rând.

În urmă cu 21 de ani, 10 luni și 24 de zile