Toate au fost la timpul lor ceva minunat
Anii au trecut în zbor, dar nimeni nu le-a uitat...
Nopțile erau minunate și lungi. Pentru copilul de 2 ani ora 23:00 nu era nimic neobișnuit. Iar muzica și dansul nu aveau cum să lipsească. Vinilurile se schimbau unul după altul, tocurile mamei scârțâiau în piciorușele fetiței, tatăl își ațâța copila să danseze breakdance (dans smucit ce se finaliza printr-o tăvălire dintr-un capăt în alt capăt al covorului), iar prietenul cameraman lipsea din sufrageria familiei sale și surprindea cele mai frumoase momente, dar într-o altă familie.
Dacă sufrageria era considerată sală de dans, ei bine balconul era cu totul și cu totul special. Și asta nu numai pentru că marea se vedea din orice colțișor, pereții erau albi albi, iar lumina se reflecta oriunde te-ai fi uitat. Ci pentru că era o oază culturală și artistică: de pe un pervaz, din casetofonul mare și negru se auzea Pasărea Colibri, Alifantis îi spunea unei fetițe că a venit, a venit toamna, Holograful nu mai era nici o enigmă, iar cea mai frumoasă zi a lui Andrieș nu era doar a lui, ci și a noastră. Butonam în neștire casetofonul, schimbam casetele cu ochii închiși și fredonam tatălui versurile așa cum le înțelegeam, pentru ca el să le poată scrie. Așa am învățat să citesc. De pe foile A4 scrise caligrafic. Aș recunoaște dintr-o mie scrisul tatălui: litere mici, înghesuite, dar niciodată strâmbe. Când amorțeam la fereastra mea, era semnalul că leagănul trebuia să mă ia în primire. Era un legănel de lemn care atârna din tavanul balconului și mă învârtea, mă amețea, dar somnul tot nu mă lua.
Sute de binocluri nu aveam, dar aveam unul, ba chiar și o lunetă. Două cuie bătute în perete le susțineau cu mândrie. Îmi era greu să ajung la ele, dar scăunelul de plastic îmi venea mereu în ajutor. Până când l-am decorat cu o gaură, făcută manual. Nu cu mâna, ci cu picioarele. Însă între timp mai crescusem, așa că puteam sări și apuca direct luneta sau binoclul. Niciodată nu știam după ce să ma uit când priveam prin lentile. Vara verificam câți oameni sunt în apă, număram și îmi dădeam seama cât de caldă este apa. Uneori îmi căutam prietenii la locul de joacă sau pur și simplu mă minunam de cât de aproape păreau unele locuri. Pentru ai mei binoclul era ustensila de nădejde. Fie că eram la plajă în golfuleț, costumul de baie portocaliu putea fi observat cu ușurință de la etajul 4. Chiar dacă stăteam cu papușile pe faleză sau înconjurată de cațeii din cazemată. Dar mai grav era când eram prinsă ridicând mâna la un alt copil și de cele mai multe ori se întâmpla să fie băiat. Multe ar putea povesti acel binoclu.
Tot în apartamentul 18 mai găzduia și un pian, fără coadă, dar cu personalitate: i-a fost schimbată înfățișarea de multe ori de-alungul anilor, însă și-a păstrat mereu sunetul deși loviturile mele din copilărie nu prea l-au bucurat. Cu toate astea, seară de seară stăteam cocoțată pe el și cântam. Acompaniament asigurat de artista Mama, audiența directă: mândrul Tata, iar audiența potențială: vecinii. Cu timpul rolurile s-au mai inversat, doar Tatăl a rămas mândru în continuare.
De bucătărie nu m-am simțit atașată. Nu știu dacă ruptura s-a produs între ascunsul mâncării sub frigider dimineața înainte de grădiniță și zilele de curățenie când trebuia scos tot de prin sertare și pus hârtie sau între mesele interminabile și chinuitoare care se finalizau în lacrimi și ziua în care cartofii prăjiți nu au mai fost serviți deloc, niciodată. Undeva pe acolo cu siguranță. Doar ceaunul negru de floricele îmi trezește scântei în ochi și amintirea unei mămăligi ce mi-a fript buza.
Îmi mai aduc aminte de chiuvetă și oglinzile din băi. Martorii celor mai dureroase momente. Acolo deveneam știrbă. Fără povești cu zâne, fără cadouri găsite dimineața pe pernă, ci doar cu un dinte în mână ce urma să fie aruncat pe acoperișul casei bunicii.
Și acum mă întreb: Mai știu, cea mai frumoasă zi? Nu din Piața Romană nr. 9, ci din Apartamentul 18, etajul 4.
