Dragele mele semne de bună purtare și perseverență,


.

(prima parte)

Vă mulțumesc pentru faptul că nu sunteți atât de vizibile, dar cu toate acestea faceți parte din mine, iar când vreau să mă laud spunând că am avut parte de cascadorii în copilărie, pot demonstra cu ușurință.

Toate talentele mele de mare sportivă au fost epuizate în copilărie. Vecinii nu aveau loc să-și întindă covoarele pe bara din spatele blocului, întrucât exersam zi de zi și participam la toate competițiile de tumbe. Inventam jocuri, căram cărămizi de BCA, ne cățăram pe ele, apoi săream pe câte o bară și apoi pe alta. Amețeam după 5 tumbe pe față și 4 pe spate, dintre care 2 erau cu mâinile încrucișate. Zilnic se inventau tumbe noi și ne antrenam ca și cum a doua zi erau olimpiadele din Faleza Nord. Acasă nu mă puteam lăuda cu reușitele mele, nici nu mă văitam dacă aveam prea multe cucuie sau julituri în genunchi. Știam ce avea să spună mama și nu vroiam să o supăr, dar nici nu puteam să renunț. Urmau întrecerile între fete și băieți.

Perechile s-au stabilit, startul cu cretă s-a trasat, iar bucăți de BCA au fost adunate pentru a-i ajuta pe cei mai scunzi să ajungă la bară. Singurul lucru care lipsea era pudra de talc și pentru a ne albi palmele răzuiam cretă pe asfalt, iar apoi ne mânjeam mâinile.

Portocală, lămâie, portocală, lămâie... s-a decis: fetele încep primele.

Salt pe bară, tumbă sus, tumbă jos, mâini încrucișate, pe spate, săritură jos. Punctul a fost luat. Cel care urma trebuia să facă aceleași mișcări. Baiatul mic și slăbuț s-a apropiat de linia de start. S-a ghemuit și s-a ridicat sărind direct pe bară. Nici nu s-a mai urcat pe bolovani. Egal!

Mi-am prăfuit mâinile, mi-am aranjat pietrele și am sărit. Am atins bara de sus doar cu mâna dreaptă, iar apoi m-am prăbușit pe asfalt. Cotul și bărbia mi s-au hârjâit de cimentul negru. M-am ridicat și am țipat la nefericitul care sărise înaintea mea. El nu știa că de fapt vina era a lui: "ai mâinile transpirate, ai udat bara și am alunecat!", repetam întruna.

Mi-a fost frica sa mă duc în casă așa că m-am retras la vecina din față, sperând să-mi repare cineva mâna. Mama nu mă putea vedea așa. Nu mă durea, ba chiar nu o simțeam deloc. Când ora de stat afara trecuse deja, mama vecina m-a luat de mâna funcțională și m-a dus acasă.

"Nu mă doare nimic! O să ma fac bine repede!", iar atunci mama m-a rugat să ridic brațele. Însă oricât de tare am strâns din dinți și m-am rugat să pot ridica ambele brațe, în gât mi s-a pus un nod, iar mâna stângă mi se bălăngănea din cot. Nu voi uita niciodată privirea ațintită a mamei.

În jumătate de oră eram la urgență. Plângeam de frică, de spital, de doctor, de mama și pentru că nu îmi mai simțeam o mână. Aveam 8 ani, cântam la pian, urma să plec la tata pe vapor...ce mai puteam să fac?

Doamna doctor mă pipăia: mâini, cap, coate. Nu mai știam unde și ce mă doare. M-au pus în fața unui televizor și m-au rugat să nu mișc brațul, de parcă îl mai puteam mișca. Mamei i-a fost înmânată o poză, o amintire cum o numea doctorul și curând am părăsit spitalul cu o mână în ghips, un cot pansat, o julitură în barbă și o mamă care încă nu-și certase copilul.

În fața blocului am fost prezentată ca un exemplu din categoria "ce pățești când te joci la bara de bătut covoare și mai ales când nu asculți de părinți". Zilele următoare, alți doi dintre "concurenți" și-au sucit brațele și mi s-au alăturat în chinul unei luni întregi de vară. Prima săptămână a fost un coșmar, cei mari îmi povesteau cum unii doctori au rupt din nou oasele unui băiat, întrucât ghipsul nu era pus bine. Sunetele oaselor mele mă urmăreau peste tot, visam cum doi doctori trag de mâna mea pentru a o rupe și o rugam pe mama sa mă ducă din nou la spital pentru a mai face o poză.

Bilanțul competiției:
O lună de zile de dormit pe spate, prea multe ore de pian pierdute, un tată surprins pe vapor de o fetiță în rochiță și cu un ghips din umăr, două fotografii cu un os rupt și o mână refăcută.

Morala fetiței de atunci:
- Niciodată să nu sari după un baiat căruia îi transpiră mâna. Orice ar fi el este vinovatul!
- Dacă tot îți rupi o mână, măcar să fie dreapta să ai o scuză la școală.
- Tații râd și povestesc cum și-au spart capul, cum săreau din vagoane, iar mamele te ceartă, însă bunicii îți povestesc și pățaniile lor.

Învățămintele celor 15 ani de după:
- Mama chiar știe tot.
- După atăția ani încă mai pot face tumba pe spate. Poate reușim să terminăm și competiția aceea.


Share/Bookmark