Archive for November 2011

Lecuitu-m-am de trucuri băbești


.

15 ani au trebuit să treacă pentru a învăța cum se piaptănă părul creț. Să nu credeți că eram o nepieptănată, ba dimpotrivă: perie, pieptăn, toate treceau prin părul meu de câteva ori pe zi. Dacă atunci când aveam părul scurt lucrurile erau cât de cât sub control, electrizarea firelor a început imediat cum a crescut. Fiecare trecere a periei prin păr trebuia domolită cu o mână de apă. Și tot degeaba, întrucât podoaba capilară se transformase într-un păr zburlit ca de păpușoi. Cu ce greșeam?

Aveam deja buletin când mi s-a spus la un coafor:

Draga mea, dar tu cu părul ăsta nu trebuie să te piepteni. Oricum nu așa de des. Ține minte: doar înainte de baie, iar apoi când încă ai firele umede, trece-ți prin păr o mână cu ulei de măsline.

Un sfat mai absurd ca acesta nici că mai auzisem, când primul lucru pe care îl făceam dimineața după spălat pe față, dinți și ochi era pieptănatul. Dacă pentru nepieptănat aveam încă rețineri, uleiul de măsline deja stătea mai mult prin baie decât în bucătărie. Înainte sau după baie, am presupus că trebuie să aibă același efect. Pe zi ce trecea sticla de ulei se golea puțin câte puțin. Prima mână de ulei părea să dea rezultate. Firele erau mai domolite. Oare e nevoie de încă una? Și poate puțin la rădacini. Ei bine, nu! Uleiul tot ulei rămâne, fie el și în contact cu părul. Nu numai că nu mai aveam părul zburlit, dar era chiar aproape drept și arăta ca o perucă.

Renunțat-am la-cel truc după ce de 4 ori în 7 zile m-am spălat pe cap. Uleiul și-a redobândit poziția pe rafturile din bucătărie, iar eu am aplicat primul truc acompaniat de produsele pentru fire rebele.
Lasă mamaie, că am auzit eu ce trebuie să faci: tocăm pătrunjel, punem lămâie și îți întinzi pe față în fiecare seară. Ai să vezi ce repede vor dispărea. 

Zis și făcut! Tare mirată a fost mama când am cerut să cumpere cât mai multe legături de fel și fel de verdețuri. Uneori îmi frigea fața, deseori mă ustura. Pasta verde - maronie se întindea uniform, iar eu arătam ca o fată verde cu fața pădure. După ce mă spălam pe față, mă arătam bunicii zicând Mămăiță, uite, uite, nu-i așa că aici au mai dispărut? Eram încurajată mereu, dar pistruii mei nu se lăsau cu una, cu două.  Ba chiar nu s-au lăsat deloc pe mâna mea. Tot după capul lor funcționau. Primăvara erau primii care anunțau sosirea soarelui, iar o dată cu frigul parcă intrau la hibernat unul câte unul.

Dar azi, dragi pistrui, țin să vă anunț că frigul a sosit, vine iarna. Să ne vedem cu bine pe o vreme însorită!

Iar acum, gândiți-vă puțin la sprâncene. Ce vă vine în cap? Poate o pensetă, o formă perfectă, un salon sau un contur greșit. Poate că ne gândim că atunci când vine vorba de pensat și corectarea sprâncenelor, cea mai eficientă soluție este să te lași pe mâna unui specialist...sau în cazul meu pentru a-ți trasa drumul spre acel specialist, lasă-te mai întâi pe mâinile bunicuței si foarfecei minune. Dacă ți se mai și spune că nu ești primul client și că ea toată viața s-a pensat singură, nu ai nimic de obiectat în fața anilor de experiență pe care îi deține.
Așa că hai mamaiță, fă-mă frumoasă! 

Forma pe care mi-o doream: oricum numai să nu observe mama. Ustensile: o pensetă rătăcită prin sertarele din baie, o foarfecă, două mâini dibace, o nepoată emoționată și o bunică binevoitoare. Am pus capul în poalele bunicii și cu fiecare fir smuls, lacrimile îmi curgeau până-n barbă. Momentul de respiro a fost când a intrat foarfeca în acțiune. Doar că atunci firele mele se împuținau vizibil. Vai de sprâncenele tale, a fost reacția mamei. Iar dorința mea de a trece neobservată s-a dus cât colo. Distanța dintre sprâncene, una mai lungă, alta mai subțire și zâmbetul meu de proaspăt pensată... toate m-au dat de gol.

A doua zi, aceleași lacrimi îmi curgeau, doar că de pe scaunul unui salon, iar uleiul de ricin a fost de mare ajutor.


Share/Bookmark

English, please be good to me


.

Tata-mi spunea cândva: "engleza trebuie învățată bine, bine. Poți să uiți româna, dar învață cât mai multe limbi străine."

Tare frică îmi era de limba asta. Jocurile, cântecelele și exercițiile de la grădiniță erau simple și toată lumea avea buline roșii. În generală s-au mai complicat puțin, iar când am început și meditațiile, deja mă duceam cu inima strânsă la Miss Nina.

Îmi frig obrajii și acum când aud cuvântul girlfriend, pe care în clasa aIV-a l-am folosit pentru a povesti despre prietena mea Ana și vacanța noastră la bunici. Friend mi s-a parut prea simplu, fată/ băiat, tot prieten îi spune. Vacanța mi-am petrecut-o cu prietena mea și asta vroiam să reiasă din scrisoarea citită în fața clasei, la sfârșitul căreia mi s-a explicat că eu nu pot avea o girlfriend, ci doar băieții. Știm cu toții cum stau lucrurile acum, dar rămân la părerea că I'm out with a friend, e o scuză bună pentru a nu specifica de e fată sau băiat.

"Ca să practici o limbă străină, trebuie să fii turist." Ei bine, pentru mine prima ieșire din țară a fost la bulgari. Eu ceva engleză deja speak-uiam, așa că am fost delegată să vorbesc numai eu: comenzi la restaurante, cazare la hotel, indicații pe stradă. Atunci am suferit prima lovitură. La 9 ani, am realizat că nu mă descurcam, nimeni nu mă înțelegea, întrebam în engleză și mi se răspundea în română. Engleza mea nu s-a putut practica în Bulgaria.
Tot din seria "exersăm engleza, dar nu la noi acasă", se numără și episodul din Franța. O săptămână la Paris, ar însemna n oportunități de a conversa în limba lui Shakespeare sau in cazul meu, a pune mâna pe carte și a învăța franceza. Dacă atunci când ești pe stradă, iar în jurul tău se strigă Bonne année și tu înțelegi banane, e un semn clar că nu știi nimic en français. Iar engleza nu te va ajuta cu siguranță.

Salvarea mea de la fiascoul multilingvistic a început prin clasa aV-a când mergeam deja la Clubul Elevilor și mă pregăteam pentru un prim examen. Grupa era formată din elevi de toate vârstele. Și așa am ajuns la 10 ani să mi se explice ce înseamnă Past Present Continuos, deși eu abia înțelegeam în limba română noțiunea de mai multe timpuri verbale. Așa se face că la examen nu am mai ajuns, însa sunt fericită și în ziua de azi că am cunscut-o pe Melissa, tânăra noastră profesoară.

Melissa era the American girl. Nu avea mai mult de 24 de ani, dar sunt convinsă că daca am fi putut să vorbim românește cu ea, ne-am fi adresat cu "dumneavoastră". Vorbea atât de încet, încât în primele câteva minute nu se auzea deloc, ca mai apoi toată lumea să fie hipnotizată. Nu știu alții la ce se gândeau sau la ce se uitau, însă eu eram uimită de stilul vestimentar al Melissei. Pentru prima dată vedeam un tricou colorat pus peste o bluză cu mânecă lungă, fuste trei sferturi peste blugi, rochii ca niște saci și piercing-ul din sprânceană pe care uneori îl mai uita. O bănuiesc și de cel puțin un tatuaj, undeva pe spate. Toate i se potriveau noii noastre profesoare, iar engleza devenise brusc ușoară, când o auzeam în cuvintele Melissei. Când ne-a rugat să scriem câte o scrisoare pe care o va trimite la o școală din America, atunci ne-a cucerit pe toți. Ne-a povestit de "prietenie prin corespondență", ne-a adus scrisori adevărate, scrise de mână și ne-a promis că nu va trebui să le citim în fața clasei. Perfect!

Sursă
Ne-a înmânat o coală A4 și ne-a spus să scriem ce vrem. Începutul era "My dear pen pal" urmat de gândurile fiecăruia. M-am prezentat așa cum învățasem că trebuie să fac, am vorbit despre pian, despre un papagal și abia, abia am umplut o pagină scrisă strâmb, dar pe care la sfârșit am desenat un fluturaș.

Zece zile mai târziu, Melissa intra în clasă cu un teanc de scrisori în brațe. Ce emoții am avut când am văzut un plic bleu cu numele meu pe el. "Dear Irina, my name is Walter..." și așa a început un an și jumătate de conversații prin corespondență. Când Walter a intrat la liceu, m-a rugat să-i trimit adresa mea de e-mail și atunci a fost prima dată cand mi-am creat un ID. Și nu știu cum se face că spaniola tot cu el am exersat-o. Cu un tată din Peru și o mamă americancă, Walter mă făcea să am lângă mine două dicționare atunci când îi scriam. Am terminat liceul, s-a sfârșit și facultatea și noi încă ne mai scriem. Nu mai e la fel ca-n perioada scrisorilor, când aveam emoții la timpul verbelor sau la ordinea cuvintelor în propoziție și nici nu mă mai amuz la scrisul lui stângaci și lăbărțat. Cred ca îi voi cere din nou adresa poștală.

Acum ne avem bine. O tratez cu respect și jovialitate uneori, iar Engleza la rândul ei îmi răspunde mereu cu bună dispoziție. Și să-mi mai spună cineva că frica nu funcționează...


Share/Bookmark