Tata-mi spunea cândva: "engleza trebuie învățată bine, bine. Poți să uiți româna, dar învață cât mai multe limbi străine."
Tare frică îmi era de limba asta. Jocurile, cântecelele și exercițiile de la grădiniță erau simple și toată lumea avea buline roșii. În generală s-au mai complicat puțin, iar când am început și meditațiile, deja mă duceam cu inima strânsă la Miss Nina.
Îmi frig obrajii și acum când aud cuvântul girlfriend, pe care în clasa aIV-a l-am folosit pentru a povesti despre prietena mea Ana și vacanța noastră la bunici. Friend mi s-a parut prea simplu, fată/ băiat, tot prieten îi spune. Vacanța mi-am petrecut-o cu prietena mea și asta vroiam să reiasă din scrisoarea citită în fața clasei, la sfârșitul căreia mi s-a explicat că eu nu pot avea o girlfriend, ci doar băieții. Știm cu toții cum stau lucrurile acum, dar rămân la părerea că I'm out with a friend, e o scuză bună pentru a nu specifica de e fată sau băiat.
"Ca să practici o limbă străină, trebuie să fii turist." Ei bine, pentru mine prima ieșire din țară a fost la bulgari. Eu ceva engleză deja speak-uiam, așa că am fost delegată să vorbesc numai eu: comenzi la restaurante, cazare la hotel, indicații pe stradă. Atunci am suferit prima lovitură. La 9 ani, am realizat că nu mă descurcam, nimeni nu mă înțelegea, întrebam în engleză și mi se răspundea în română. Engleza mea nu s-a putut practica în Bulgaria.
Tot din seria "exersăm engleza, dar nu la noi acasă", se numără și episodul din Franța. O săptămână la Paris, ar însemna n oportunități de a conversa în limba lui Shakespeare sau in cazul meu, a pune mâna pe carte și a învăța franceza. Dacă atunci când ești pe stradă, iar în jurul tău se strigă Bonne année și tu înțelegi banane, e un semn clar că nu știi nimic en français. Iar engleza nu te va ajuta cu siguranță.
Salvarea mea de la fiascoul multilingvistic a început prin clasa aV-a când mergeam deja la Clubul Elevilor și mă pregăteam pentru un prim examen. Grupa era formată din elevi de toate vârstele. Și așa am ajuns la 10 ani să mi se explice ce înseamnă Past Present Continuos, deși eu abia înțelegeam în limba română noțiunea de mai multe timpuri verbale. Așa se face că la examen nu am mai ajuns, însa sunt fericită și în ziua de azi că am cunscut-o pe Melissa, tânăra noastră profesoară.
Melissa era the American girl. Nu avea mai mult de 24 de ani, dar sunt convinsă că daca am fi putut să vorbim românește cu ea, ne-am fi adresat cu "dumneavoastră". Vorbea atât de încet, încât în primele câteva minute nu se auzea deloc, ca mai apoi toată lumea să fie hipnotizată. Nu știu alții la ce se gândeau sau la ce se uitau, însă eu eram uimită de stilul vestimentar al Melissei. Pentru prima dată vedeam un tricou colorat pus peste o bluză cu mânecă lungă, fuste trei sferturi peste blugi, rochii ca niște saci și piercing-ul din sprânceană pe care uneori îl mai uita. O bănuiesc și de cel puțin un tatuaj, undeva pe spate. Toate i se potriveau noii noastre profesoare, iar engleza devenise brusc ușoară, când o auzeam în cuvintele Melissei. Când ne-a rugat să scriem câte o scrisoare pe care o va trimite la o școală din America, atunci ne-a cucerit pe toți. Ne-a povestit de "prietenie prin corespondență", ne-a adus scrisori adevărate, scrise de mână și ne-a promis că nu va trebui să le citim în fața clasei. Perfect!
 |
| Sursă |
Zece zile mai târziu, Melissa intra în clasă cu un teanc de scrisori în brațe. Ce emoții am avut când am văzut un plic bleu cu numele meu pe el. "Dear Irina, my name is Walter..." și așa a început un an și jumătate de conversații prin corespondență. Când Walter a intrat la liceu, m-a rugat să-i trimit adresa mea de e-mail și atunci a fost prima dată cand mi-am creat un ID. Și nu știu cum se face că spaniola tot cu el am exersat-o. Cu un tată din Peru și o mamă americancă, Walter mă făcea să am lângă mine două dicționare atunci când îi scriam. Am terminat liceul, s-a sfârșit și facultatea și noi încă ne mai scriem. Nu mai e la fel ca-n perioada scrisorilor, când aveam emoții la timpul verbelor sau la ordinea cuvintelor în propoziție și nici nu mă mai amuz la scrisul lui stângaci și lăbărțat. Cred ca îi voi cere din nou adresa poștală.
Acum ne avem bine. O tratez cu respect și jovialitate uneori, iar Engleza la rândul ei îmi răspunde mereu cu bună dispoziție. Și să-mi mai spună cineva că frica nu funcționează...
Post a Comment