Câteva zeci de la mama, sigur. Nu erau palme dureroase, însă mă făceau să scriu bilețele, să-mi fie rușine și să mă hotărăsc să nu-mi mai supăr mama. Până la prima ocazie, când făceam ce făceam și ajungeam iar la a lăsa bilețele cu Iartă-mă mami că nu mai fac. Oi fi primit și de pe la bunici, ceva mai multe de la Soră, dar niciodată, niciodată de la tata. Era suficient să ridice tonul și declanșa lacrimile de nici eu nu știam de unde am atâtea.
Cu toate astea, palma care m-a marcat a fost în clasa a 5-a. Cu lecția neînvățată la istorie, așezată în prima bancă, nu știu cum s-a făcut și din caiet mi s-au rupt mai multe foi pe lânga cea albă de lucrare. Cerința încă nu o scrisesem, dar urechile deja îmi ardeau, iar între a mă foi în bancă, a cere alt stilou și a mă da de gol colegului din spate, nu știu când am primit o palmă, printre cuvintele M-ai sfidat! Nu înțelegeam termenul de sfidare atunci, dar mi s-a dat o lecție pentru a-l ține minte.
Așadar… de primit, să fi tot fost primite. Dar cele pe care le-am acordat, cum or fi fost acceptate? În ordine inversă, aceștia sunt finaliștii nominalizați în Clasamentul Palmelor Copilărești (deși uneori nu prea erau în joacă).
Locul 3 – Pachetul frățesc. Mâncau bătaie sincronizată. 4 perechi de frați aveam în bloc și cel puțin câte unul din fiecare pereche a fost atins. Cel mare de cele mai multe ori era printre preferații mei, iar cel mic, se alegea cu și mai multe palme dacă mă spunea părinților.
În acorduri muzicale, să intre în scenă câștigătorul Locului 2: Coristul. Cu el cântam mereu colinde. Doar cu un an mai mare decât el, se știa că eu eram cea care avea mereu dreptate, eu dădeam tonul, alegeam cântecele, ordinea lor, iar dacă mi se părea că cineva falsează o luam de la capăt fără niciun comentariu. Exersam și ne certam, iar când era de cântat în fața bradului, privirea mea insistentă nu-l scăpa deloc din vizor. Iar astăzi, ironic sau nu, cine-mi cântă cele mai frumoase colinde, de vreo 4 ani încoace? Chiar, el! Și nu la ordinele mele, ci cu un cor!
Locul I, cu cele mai multe palme, îmbrânceli, țipete și păruieli i se acordă micuțului chitarist, intrat în viața mea de-ndată ce s-a născut. Se face că la câțiva ani distanță, în familia prietenilor noștri se naște un băiețel creț cu ochii mari. Cu el am împărtășit ritualul îmbăierii. Ne scăldau parinții în apă cu mușețel, printre rațuște și broscuțe. Câta mai grija aveam de el să nu-i intre săpun în ochi sau apă în gură… Nici nu știu cum am ajuns să-l trag de păr în spatele cortului sau să-l înghiontesc la masă. Cum vacanțele mereu ni le petreceam împreună, ba eram mari artiști (el cu chitara aka paleta de badminton, iar eu la pian - orice piatră mai mare), ba îi făceam semn să vină după mine pentru că nu-l puteam părui în fața părinților. Iar după fiecare ceartă el trebuia să dea primul ochii cu ai noștri, pentru a mă asigura că nu scapă nici o vorbă. Căci oricum tot la mine se întorcea să se joace și aveam grijă să modific nințel jocul.
Și acum, după toate astea, dragii mei prieteni pălmuiți și îmbrânciți, cum de mai vorbiți cu mine? Iar pentru cei care nu-și găsesc locul în clasament, rog iertare pentru neacordarea unui premiu, însă cele mai multe scuze se îndreaptă către finaliști, cu mențiunea că mi-ați fost atât de dragi încât am vrut să creșteți frumos. :)
P.S: Mici de înălțime nu ați rămas, să fi avut totuși o palmă bună? :)
